luni, 24 martie 2014

De ce m-am făcut donatoare de viață?

Eram copil când am văzut că mama dispăruse de câteva zile de acasă. Eram la grădiniță. Îl întrebam mereu pe tata unde este mama și niciodată nu primeam un răspuns clar. Nici fratele meu nu-mi zicea. Apoi, într-o zi ploioasă de duminică, tata m-a îmbrăcat cu cele mai elegante haine pe care le aveam și mi-a spus rece, sec, lipsit de viață: „Mergem s-o vedem pe mami.”
Și-am mers. Era într-un fel de ospiciu, sau cel puțin așa l-am interpretat eu la vremea respectivă. Undeva în afara Brașovului, un complex pentru oameni bolnavi. Mama mea era palidă dar ochii și sufletul îi zâmbeau. Ne avea lângă ea după atâta amar de timp. Atunci am aflat că era bolnavă, foarte bolnavă. Au trecut anii, noi am crescut, mama …. mama a dus boala mai departe. Eram în școala generală când a fost internată din nou în spital. Mama avea cancer la ovare. I-au scos tot apartul genital și i-au dat maxim 10 de ani de viață. CE IMBECILI!!!!!
După alți ani, a urmat Clujul. Cancer la sân depistat la timp. Eram studentă la Sibiu. Atunci am conștientizat că schimbarea trebuie să pornească de la mine. Am început să donez sânge. Mama mea era bolnavă de cancer și nu putea fi operată pentru că spitalul nu avea sângele necesar pentru transfuzia din timpul operației. ÎN CE LUME TRĂIM??!!!???
De atunci, la fiecare 4 luni treceam pragul Centrului de Transfuzie Sanguină din Sibiu. Apoi m-am mutat la Iași. Mama s-a făcut bine pentru că Dumnezeu nu lasă niciodată oamenii buni. Am mai donat sânge, dar nu periodic. Am dat vina pe lipsa de timp și programul aglomerat de la muncă. Să-mi fie rușine! Asta nu este o scuză! 
Acum ai să mă întrebi de ce vreau să donez celule stem? Pentru că în locul mamei mele, putea fi mama ta, sora ta, verișoara ta. În locul bolnavului de leucemie aș fi putut fi eu, tu, fratele tău, oricare dintre noi. Nu-ți cere nimeni să-ți donezi ochii, ficatul sau rinichii. Tot ce ți se cere este să vrei să salvezi o viață și 250 ml de sânge.
Boala nu este precum sărăcia. Nu o capeți pentru că ești leneș și n-ai chef de muncă sau pentru că-ți joci banii la jocurile de noroc. Este ceva ce ți se dă și depinde de tine și de noi de cât vrei să lupți ca să te vindeci sau să vindeci. Mama a luptat și luptă zilnic pentru că are pentru ce. Ne are pe noi care luptăm cot la cot cu ea deși nu-i știm suferința nici pe jumătate. Luptă și tu alături de cineva bolnav. Dă dreptul cuiva la viață. FII EROU!

joi, 20 martie 2014

Un câine, o carte și 6 fete pe post de PR - SERIOS?!?


WTF! O carte cu și despre un câine!! Glumiți, nu? Cine ar vrea să citească o carte despre un câine. Îl mai cheamă și Domnul Tic. Ăsta-i bancul săptămânii, nu al zilei. Și mai are și pagină de Facebook. Mă lași? Ce-l face așa de special? Acum și șoarecii de birou au pagină de Facebook. Copilașii de 5 luni au pagină de Facebook și pe pagina lor, mamele DUSE rău, postează pozele cu scutecele murdare și mesaje de genul Mâncăm sănătos, producem sănătos!”

M-am crucit și mi-am făcut o cruce mare. Lumea e în declin total și noi după ea.

Apoi pe 1 martie 2014 l-am cunoscut. The one and only Mister Tic. Un cățel ciufulit, plin de viață, disperat după atenție și foarte ascultător. Venise alături de stăpânii lui la anivesarea de un an a salonului de tatuaje Q-Bo Ink Tatto Parlor. Eram într-o mare de prieteni. Mă simțeam ca la mine acasă, pusă mereu pe șotii. Din glumă în glumă m-am prezentat Laurei și lui Andrei ca fiind ... Vasilica.
-          Nu-i de mirare că-și spune Cruella pe Facebook dacă o cheamă Vasilica. (Șușotea Andrei în spatele meu) J))))))
Laura mi-a întins mâna politicos, s-a prezentat și apoi mi l-a prezentat pe Domnul Tic. Cuminte, așezat într-un coș, aștepta să fie băgat în seamă. L-am întrebat ce face și imediat și-a ridicat ochii, a început să dea din coadă și parcă, parcă aștepta invitația mea la joacă. Ce credeți că am făcut?!? L-am lăsat să stea cuminte în coș. Eram cu treabă acolo! Dooohh...



Iubesc câinii la nebunie. Am avut ocazia să am grijă de 7 (ȘAPTE) în același timp. Și nu vorbim de pechinezi sau bișoni. M-am uitat la Domnul Tic și l-am întrebat: Ce ai tu atât de special?


Am primit răspunsul la întrebarea mea. Domnul Tic sau Ticălosul, cum îl alintă Laura, merge cu bicicleta, merge cu motorul, se dă pe gheață, mănâncă pietre, pescuiește, se plimbă cu trenul și cu mașina, dar cel mai important este că Domnul Tic este regizor și totodată personaj de poveste. Este atât de special pentru că este un câine iubit. Este atât de iubit încât Laura a scris o carte despre el, iar pentru a publica această carte, Laura își scoate rochiile la vânzare. Are nevoie de 6.000 de lei pentru a printa 600 de exemplare și până acum a reușit să strângă 3.980 de lei. Acum ai să mă întrebi: Ce rochii?

De la ZARA? Le-a purtat și acum le vinde? Second-hand sau ce? Ei bine, NU! Rochiile Laurei nu sunt de ici de colo. Nu sunt nici ZARA, nici Chanel, nici altă fiță modernă. Sunt primite de peste tot din lume și au în spate o istorie de zeci sau poate chiar sute de ani. Poveștile lor adevărate nu le cunoaște nimeni, însă Laura, ohhhh! draga de Laura, le face propria lor poveste. Rochiile Laurei nu au valoare. Nu ți se cere o sumă fixă pe ele. Dai cât te lasă inima să dai și cât crezi că merită o rochie unică, o rochie de poveste. Și eu mi-am cumpărat două. Nu se poate să nu contribui la cartea Domnului Tic. Sunt o Cruellă care se respectă, ce naiba! :)))
Așa că Domnul Tic este personaj de poveste alături de rochii de poveste. Astăzi este în coșul Fetei Pădurarului, mâine este cântăreț, poimâine este profesor. Ai să mă întrebi de ce am zis că este regizor? Păi cum?! Pe platourile de filmare crezi că Tic face ce vrea lumea sau lumea face ce vrea Tic? :))) Iar cartea? Cartea? Cartea se numește „Domnul Tic şi alte iubiri de pe Muşatini”, Mușatini pentru că pe strada Mușatini stă Ticălosul!

 



Ce mai are special Domnul Tic? Păi hai să vedem:

1.      Locul preferat de dormit este în brațele lui Giubega, ursul lui de pluș de 1 metru. Tic l-a primit cadou de la un domn simpatic, același care îi dăruiește și rochiile Laurei.

2.       Pe când avea numai jumătate de an, o jumătate de oră de-a lui Tic a valorat 200 de lei. Laura a pus pariu cu un prieten de familie că Tic nu va trece pragul bucătăriei (el avea voie doar în hol). Și-a câșigat! Tic a stat cuminte-cuminte, privind cu jind la ei, dar neintrând cu nici o lăbuță unde Laura i-a zis clar că n-are voie.







3.       Tic e cel mai rezistent cățel. Ar primi și un premiu dacă oamenii ar ști câte suportă el de la Andrei. Rotiri, răsuciri, apăsări, urcări pe dulapuri, învârteli, împachetări de lăbuțe și alte cele. E felul lor de-a se juca și nici Tic, nici Andrei nu se satură.


4.      Lui Tic nu-i plăce să meargă cu motorul, dar stătea cât de cât cuminte. Totuși, într-o zi le-a arătat de fapt ce crede el despre mersul cu motorul și-a vomitat din mers pe tot costumul de piele al Laurei.


5.      Nimeni nu știe, dar Laura l-a pierdut cu adevărat de două ori pe Tic. O dată atunci când a întors orașul cu fundul în sus, dar încă o dată cu câteva luni înainte, când Tic a fugit la joacă în pădure și Laura l-a căutat o zi întreagă, strigându-l plângând. I l-a adus un vecin spre seară, plin de noroi, purici și alte bazaconii. Plus o tonă de fericire că și-a făcut de cap!



6. Am spus că se dă pe gheață. Că nu am specificat cum, este partea a doua! :D




Și încă ceva. Ticălosul ăsta este atât de special încât noi, Fetele lui Tic - Dana, Alice, Ines, Madalina, Adriana, i-am pregătit un concert folk cu BOBO de la Fără Zahăr. Cât de ticălos poți fi ca să ți se organizez un concert folk. Eu cred că MARE Ticălos! J)) Și de parcă nu era suficient, pe 11 APRILIE am decretat Ziua Internațională a Domnului Tic. De la ora 17.00 în Kiddo Cafe ne punem pe veselit să-l celebrăm pe Domnul Tic, care împlinește 2 ani câinești. Vom vorbi despre carte și Rochiile Laurei, le vom cunoaște pe Fetele lui Tic, vom vorbi despre fotografii cu Andrei Melinte, vom vorbi despre folk cu Bobo Burlăcianu & Friends. Despre restul, vom vorbi cu Domnul Tic care, firește, va fi și el prezent!
V-am spus că toate vom purta ROCHIILE LAUREI? :)






Susține financiar apariția cărţii "Domnul Tic şi alte iubiri de pe Muşatini": RO96BRDE240SV85776112400
Titular: Laura Baban Banca: BRD
Sau cumpără o rochie de poveste!

marți, 18 martie 2014

Cele trei crăiese din Tătărași


Era odată ca niciodată un superb castel în Tătărași. Acesta era situat în mijlocul unei păduri unde trei crăiese își duceau traiul liniștit în el. (Vorba vine!)
Castelul era ceva de invidiat: fără centrală, linoleu modern pe jos, covoare persane (exagerare intenționată a autorului) și faianță pe pereți. Ceva de vis.
În castelul de cleștera locuiau trei prințese. O să le spunem ... Ada, Lina și Ella.





ADA era cea mai mică dintre crăiese. Cuminte, devreme acasă, ascultătoare și cu un bacalaureat în față. Rareori își făcea simțită prezența în palat și atunci doar când încerca să dea foc castelului. Punea apă la încălzit pentru un ceai și după câteva ore găseai ibricul tot pe foc, fără apă și mult, mult fum pe metrul pătrat. A încercat de câteva ori să dea foc castelului dar niciodată nu a reușit. Dar cine știe pe viitor, perseverența a dat mereu roade. Ada cânta și cânta foarte frumos. Îi plăcea frigul și de asta erau mereu țurțuri în partea ei de palat. Considera că frigul conservă foarte bine frumusețea. De multe ori când castelul se află sub furtuni glaciare, Ada deschidea geamul și-l ține așa 4-5 zile. Cică-i antidot împotriva ridurilor.

LINA era cea mai gălăgioasă dintre crăiese. Când Lina ajungea în palat afla toată domnia, pornind de la parter până la etajul 8. Lina era cea care a descoperit tehnologia, deci implicit telefoanele mobile. Nu se mai sătura de acești balauri moderni și profita la maximum de ei, fie că era 5 dimineața, 12 la prânz sau 11 seara. Ea era obsedată de curățenie. Săptămânal, când ajungeau vapoarele în port, mergea să facă trocuri. Mereu venea la palat cu saci de detergenți, butoaie de Cocolino și soluții miraculoase de îndepărtat micile vietăți de pe farfuriile din bucătărie. Când îți era lumea mai dragă și ziceai că ai monede de aur în buzunar pentru noi rochii și ținute de bal, PAC!!! apărea Lina cu birul pentru detergenți. Lina era foarte credincioasă și nu lăsa pe nimeni să facă treabă duminica. Azi este duminică și mașina de spălat este în priză. Cine spală? Ați ghicit: Ada.

ELLA era cea mai dezordonată dintre crăiese. Considera că trebuie menținut echilibrul în palat, dacă o prințesă este prea ordonată iar una era neutră, ea trebuia să echilibreze balanța. Era o gospodină desăvârșită. Făcea curățenie doar când avea musafiri în aripa ei de palat și asta doar dacă își făceau programare cu 2-3 zile înainte. Era o bucătăreasă greu de egalat. Nimeni nu făcea pâine prăjită mai bine decât ea și era un talent înnăscut la întins zacusa pe pâine. Într-un an a reușit performața să nu gătească 8 luni de zile! Da! Da! True story!! Ella ura rochiile de bal. Ohhhhh ... și cât le ura! Era singura din palat care strângea arginți pentru un bostan pe 4 roți. S-a săturat și a încercat să joace ruletă cu Zâna Crăiasă, aia care i-a pus pile Cenușăresei! Spera ca Zâna Crăiasă (n.r-maică-sa) va transforma și pentru ea o vânătă într-un Jeep 4x4. Mereu pierdea și mereu se alegea doar cu rochii și pantofi. Life sucks!




THE END






sâmbătă, 15 martie 2014

Îl vreau și îl voi avea! Punct!


Azi am primit un mesaj extraordinar. Nu mai zic nimic, nu mai comentez, nu mai completez. Vă las să-l citiți. Mie mi-a umplut sufletul.
"Buna ziua,

Ma numesc  Ana si am dat din greseala peste pagina dumneavoastra de Facebook. Cautam pentru fetita mea desenul animat 101 Dalmatieni. Am dat pe Google si mi-a aparut pagina dumneavoastra, printre multe, multe altele. Mi-am zis atunci ca trebuie sa fii dereglat tare ca sa-ti pui un asa nick-name. Am intrat de curiozitate si am citit cateva postari. Am ras. Se lega cumva numele cu postarile. Apoi dupa cateva saptamani, fiind intr-o depresie totala mi-am adus aminte de dumneavostra. V-am cautat din nou pentru ca stiam ca sigur o sa gasesc ceva pe pagina dumneavoastra care o sa ma faca sa rad. Am avut dreptate. Apoi mi-am facut un obicei in a va urmari in fiecare zi. Ati devenit pastila mea de optimism zilnic. O perioada nu ati mai postat nimic. Probabil ca nu mai faceati postarile publice sau chiar nu ati mai scris nimic. Ideea e ca v-am cam simtit lipsa. V-am dat add dar nu mi-ați dat accept deși știam tot dintr-o postare de-a dumneavoastra ca nu dati add decat celor pe care-i cunoasteti. Am incercat si eu. Apoi v-ati facut blogul. Am vazut si o alta latura de-a dumneavoastra. Stiam de campaniile umanitare pentru acei copilasi necajiti dar faptul ca donati viata este ceva extraordinar. Sunt sigura ca nu sunteti singura dar sunt putini cei care sa traga un semnal de alarma ca se poate. Trebuie doar sa ai suflet. M-am interesat si eu. Voi dona celule stem. Multumesc. Va multumesc pentru asta si va multumesc pentru ca saptamana viitoare sunt programata la un salon de tatuaje. Sunt din Braila, am uitat sa va spun. Am 38 de ani, casatorita, cu o fetita minunata care este lumea ochilor mei. De cand ma stiu am visat sa-mi fac un tatuaj. Nu am indraznit. Nu am avut curaj. Din cauza prejudecatilor celor din jur, din cauza discriminarii, din cauza a n motive. Nici sotul meu nu ma sustine dar am pus piciorul in prag! Nu dau nimanui in cap. Il vreau si iI voi avea! Punct! Nu ma schimba cu nimic ci din contra, va fi motivul meu sa zambesc in fiecare zi. Am asteptat 38 de ani. Pentru ce? Pentru ceva care este atat de banal, care pentru mine inseamna enorm dar pentru multime este sfarsitul lumii. Va multumesc frumos si sper din suflet sa nu va fi deranjat sau jignit mesajul meu. Doream doar sa spun ca m-ati inspirat si sper sa continuati sa postati nazdravaniile dumneavoastra zilnice in aceeasi maniera comica pentru ca-mi faceti ziua mai frumoasa.  Inca un aspect si inchei: cand o sa ajung in Iasi, o sa ma plimb si eu cu firma aceea de taxiuri. Aventurile dumneavoastra sunt prea de tot. Sa aveti o zi minunata."
Doamna Ana, aveți un MARE LIKE de la mine!!

vineri, 14 martie 2014

Am tatuaje, sunt o vagaboandă!!!

„Cum?!? Ai tatuaje?!? PATRU?!? OMFG! Nu pari genul!!!
Uite mami, tanti asta are tatuaj pe mână. Cred că a fost și ea rebelă în tinerețe, la fel ca tata!
Te credeam fată serioasă! Cum naiba să-ți faci tatuaje?!? Faci parte din vreo sectă?
Numai vagabonzii și golanii au tatuaje! Tu ești fată cu facultate și cu funcție! Ce naiba a fost în capul tău?„


Cu așa ceva mă confrunt aproape zilnic. Acum SERIOS???!!??? Voi chiar vorbiți serios?!?

   Hai să vă spun ceva. Pentru pielea și viața mea chiar NU dau socoteală nimănui. DAR, pentru că suntem un popor de încuiați, îmi fac timp să disecăm firul/problema în patru.
   Tuturor ne este dată o soartă și doar de noi depinde cum și în ce fel ne ducem crucea. Putem să dramatizăm: „Vai, nu! De ce mi se întâmplă mie asta? Cu ce am greșit?„ Putem să ridicăm bărbia, să tragem aer în piept și să spunem ferm „Acum sunt în belea până la gât„ și cu toate astea să nu facem nimic. Sau putem pur și simplu să încetăm cu drama, cu scenele dintr-un film prost, să luăm lucrurile ca atare, să încercăm să le depășim și chiar mai mult decât atât, să transformăm totul în ceva frumos. Eu fac parte din a trei categorie. Unii suferă un accident și sunt marcați pe viață psihic și fizic purtând cicatrici pe tot corpul. Alții suferă din dragoste având cicatrici interne, în suflet, pentru o viață întreagă.
    Eu? Eu nu am avut niciodată o viață ușoară. Dar m-a înzestrat Dumnezeu cu darul zâmbetului pentru că râd non-stop, fac haz de necaz și întotdeauna depășesc orice situație grea în care mă aflu. Și am avut câteva pâna la vârsta asta. :)
   În 2009, la 25 de ani, simțeam că pierd controlul asupra vieții mele. Nimic nu mergea cum doream. Eram într-un loc unde nu-mi mai doream să fiu, înconjurată de oameni lângă care nu mai aveam ce căuta. Nu era locul meu acolo. O simțeam cu toată ființa mea. Nu mai eram eu. Dispăruse veselia, originalitatea, spontaneitatea, fericirea, EU. Mă stingeam încet și sigur. Deși nu am vrut să plec, am plecat. Apoi m-am întors. Sunt o luptătoare de felul meu, ce naiba!! Iubeam și credeam că sunt iubită. Pentru asta am îndurat tot chiar și gândul de a mă pierde pe mine ca persoană. Atunci am luat decizia de a purta mereu cu mine ceva care să-mi reamintească că pot. (Nu mă luați cu melodia „Îți arăt că pot„) Așa cum unii poartă un talisman, un lănțic sau o brățară, eu am vrut să port un tatuaj. Și mi l-am făcut ... în 2010. Ba chiar mi-am făcut două!! (Me proud) Două tatuaje care în fiecare dimineață îmi reamintesc cine sunt și ce pot. Câteva luni mai târziu lupta mea a luat sfârșit. S-a dovedit a fi în zadar. La început a fost greu! Am plâns. Am plâns dimineața, la prânz și seara. Adormeam plângând, mă trezeam plângând.  A durat ceva timp până să uit gustul sărat al lacrimilor mele. Apoi m-am deșteptat. Mi-am readus aminte că am pe mine dovada a ceea ce sunt și ceea ce pot. Mi-am ridicat privirea și am zâmbit. Am luat-o de la capăt, DIN NOU, de la zero, pentru a treia oară. Sunt luptătoare, ce naiba!!!!
    În 2013 mi-am făcut alte două tatuaje! Unul "îmi zice" în fiecare zi să trăiesc iar celălat îmi reamintește să-mi acopăr cicatricile cu zâmbete. Nimănui nu-i pasă de probleme tale decât dacă sunt can-canuri numai bune de bârfit la o cafea cu prietenii. ;)
    Așa că înainte să dai cu parul, să judeci și să discriminezi, mai bine taci. Ai tu habar ce drame, fericiri, amintiri, iubiri, boli, dezamăgiri sau suferințe se ascund în spatele acelor tatuaje? Și pâna la urmă ce este așa greu de acceptat??!?? Unora le pac tatuajele. Tatuajul ESTE O ARTĂ!!! Este așa greu de conceput că alții sunt mai deschiși, diferiți, nonconformiști? Slavă cerului că nu suntem toți la fel!
   Nu mi-am făcut tatuajele la 15-16 ani fiind o rebelă. Nu mi le-am făcut fiind beată sau drogată. Mi le-am făcut pentru că am vrut, pentru că am putut și pentru că așa am simțit. Până atunci, pentru TINE ... am tatuaje, sunt o vagaboandă! ;)





joi, 13 martie 2014

M-am făcut donatoare de ...

... de celule stem, de organe, de viață. Exact! Ai citit bine. De ieri sunt șansa cuiva bolnav de leucemie să ducă o viață normală ... dacă se poate spune așa.

       Auzisem povești cu donarea de celule stem hematopoietice. Ba că ți le extrage din coloana vertebrală, ba că se poate doar la naștere din cordonul ombilical, ba că bla bla bla. Povești, ce-i drept toate adevărate. Cu toate astea, acum 2 zile, mulțumită Iuliei, am aflat o altă poveste. O poveste cu și despre eroi. Și atunci m-am decis: VREAU SĂ FIU EROUL CUIVA.
Zis și făcut! Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe domnișoara asistentă Oana. I-am spus că vreau să mă fac donator de celule stem. A fost așa de entuziasmată că nici nu știa cum să mai reacționeze la telefon. Știți cât de fericită sunt eu când am o zi liberă? Că lenevesc toată ziua în pat, mă uit la desene animate și mănânc dulciuri? Exact!  Așa de fericită era și domnișoara asistentă. :)))
- Să-mi spuneți când puteți veni! Nu contează ora pentru că noi ne facem programul în funcție de programul dumneavoastră. Imediat o sun pe doamna doctor. O să se bucure când o să audă!

      M-am mirat! Ce-i așa mare bucurie?!? Hop și eu pe acolo! Doar nu am inventat rujul! În fine... N-am dat importanță și l-am sunat pe Titi.
- Tinere, ne băgăm? :)))
- Ne băgăm!
     A doua zi la ora 9 dimineața eram întâmpinați de domnișoara asistentă la Centrul donatorilor de celule stem hematopoietice din Institutul Regional de Oncologie Iași. Imediat a venit și doamna doctor Albu. Abia atunci am aflat de unde atâta bucurie. Centru este deschis din vara anului trecut și de atunci până ieri DOAR 44 de persoane erau înscrise în baza de date. DOAR 44 de ieșeni care s-au oferit să ofere viață.
- Nu are cum doamna doctor. Este imposibil!
- Exact așa stau lucurile. Dumneavoastră sunteți donatorul cu numărul 9.999 la nivel național iar domnul Constantin (Titi) al 10.000-lea. (Eu am sunat înaintea lui pentru programare. Sâc, sâc! :))) ) La nivel judeaț sunteți numerele 45 și 46.
     De ce? Pentru simplul motiv că omul nu este informat. Să donezi celule stem nu te costă nimic, nu doare, nimeni nu te taie și nu rămâi cu sechele. Ba mai mult, ai parte de gratuitate pentru o serie de analize care în mod normal te-ar costa 500-600 de lei.
În primă fază doamna doctor îți oferă toate informațiile necesare. Ți se răspunde cu lux de amănunte la orice întrebare ai avea. (Cum sunt cârcotașă de felul meu, bănuiesc că v-ați dat seama cam la ce interogatoriu am supus-o pe doamna doctor :)) )
Apoi completezi câteva formulare printre care și un chestionar medical.

Tocilarii! :D


După papetărie și teorie, trecem la practică: recolatarea a 15 ml de sânge pentru analize.

Ce fețe de oameni chinuiți! Nu-i așa? :)))


      Acum așteptăm diploma pentru EROI. Diploma în care suntem oficial donatori de celule stem, de speranță, de viață. Dacă peste o săptămână, o lună, un an, 10 ani, se va găsi un bolnav de leucemie compatibil cu noi, atunci vom fi contactați, consiliați din nou, întrebați dacă suntem siguri că vrem să ajutăm un om să trăiască și ni se vor recolta 250 ml de sânge. Se montează un cateter pe vena femurală (pe picior), cu ajutorul căruia donatorul este cuplat la un aparat care va colecta prin filtrare celulele stem necesare pentru transplant. Sângele filtrat revine în organism pe cale intravenoasă. Procedura de afereză nu este dureroasaă nu necesită anestezie și durează în medie 3-5 ore, timp în care o echipă medicală stă la dispoziția donatorului. După reușita procedurii se va scoate cateterul și donatorul va putea pleca acasă. Dacă nu vrei să te deplasezi la Centru, există o echipă de medici gata oricând să vină la tine la muncă, dar trebuie să fiți minim 5 donatori!
      Te-am convins? Vrei să fii EROU? Atunci aici găsești informațiile de care mai ai nevoie și numerele de telefon necesare.
      Te mai întreb încă o dată, exact așa cum ne-a întrebat și pe noi doamna doctor: VREI SĂ SALVEZI O VIAȚĂ? :)


Despre donarea de organe în episodul următor. ;)

marți, 11 martie 2014